Povestea Fondatorului

Altceva N-a Fost…

Dintr-o mie de greșeli,ceva bun tot iese într-un final

Salutare, Specie! Aici Nece, îmi scriu povestea singur pentru cei ce sunt curioși și care încă nu mă cunosc.

De unde să încep… din curtea școlii în spatele gradiniței din Vidin, Braila. Cu ce să-ncep… cu prima țigară fumată pe jumătate, la 10 ani, după insistențele anturajului și până când mi s-a făcut rău, logic. Tot pe anunci voiam să fiu și eu rău, că de, așa am înțeles de la formațiile de Rap de pe atunci și chiar așa zicea și cartierul. Așa că nah, tocmai pentru ca tata mi-a spus „Să nu cumva să pui mâna pe aia (făcuse o mașină de tatuat ca să caștige un pariu), ghici ce?😅 Totuși aveam o oarecare înclinație spre desen. Desenam Batmeni din reviste, și draci din imaginație așa că ai mei m-au indrumat către artă plastică încă din clasa I. Pe toată perioada studiilor am dus un fel de bagabonțeală responsabilă. Pe această cale îi transmit educatoarei mele că nu m-am dus la pușcărie, fapt pe care mi l-a prezis ea și că chiar „îmi vine să dau un pumn în ochi la o doamnă”. Eram rapper. Scriam versuri, faceam beaturi, înregistram, edit voce, mix-master. Câteva concerte, câteva anturaje, un album si multe alte piese pe Youtube. Nece e de la Necenzurat 03. Am o Așa… nu mă întind aici, că aici e treabă serioasă. Cred că o să-ncep o serie de povestioare pe TikTok, click AICI!

Cum m-am apucat de tatuaje? Păi prost. La facultate eram coleg cu un rocker care tatua tot la level de începător și eu știam că pot desena mai bine ca el. Și încercând mereu să gasesc să fac ceva în plus, să mai scot de-o bere, de o fată în oraș… l-am rugat să mă ajute. Nu că ar fi avut și cum, dar eram și prieteni și omul a fost bine-voitor. Și uite așa am început eu treaba prin Agronomie, camere de cămin cu prea mulți în ele și paturi suprapuse. Fără pic de tehnică. Am avut suportul părinților. M-au ajutat să-mi iau mizeria aia de kit de pe AliExpress. La cursuri de tatuat n-am vrut când am văzut cum se prezentau. Pe timpul ăla nu era informația pestre tot. Dar nici asta nu e important, ci momentu în care am decis ca eu asta SUNT. Vreau să fiu tatuator!

După ce am absolvit facultatea, logic că am fost nevoit să mă angajez. Nu dădusem licența că am facut eforturi să termin cu restanțele, dar era în plan să o rezolv anul următor. Și am început mare training la un căcat de companie ce lucra pe Piața Valutară Externă, Trading și căcat - eu trebuia să îmbârlig oamenii la telefon să tranzacționeze prin platforma vieții. În prima zi de muncă mi-am dat demisia după pauza de masă, după ce m-am simțit oribil în urma unui ”call” în care omul mi-a zis „ mai lăsați-mă naibii în pace că m-am săturat de voi” și asta m-a facut să-mi bag ceva în poveștile lor cu lupul de pe nu știu ce stradă cu portofel. În după amiaza aia, cu ultimii 200 lei pe care urma să-i dau pe altă mizerie de mașinuță de tatuat, în tramvaiul 41 în drum spre tanti care vindea chestii de genul, eram trist. Mai și ploua și frigul naibii. „ Bă ce draq fac? Stau să atârn la firme d-astea?! Să prostesc oamenii în loc să mă caute ei pentru ce pot să le ofer?!… Un ultim telefon am dat în seara aia:

„Mama, mi-am dat demisia. Mă fac tatuator”

A 2a zi bateam în uși pe la salone. Modă veche brooo, că așa te vede lumea. Nu ca azi când îmi scriu 2 începători pe săptămână pe instagram în format de mass. După luni de insistențe din partea mea și a artistului cu care am vorbit, „cel mai vechi salon”, că așa și-o ardeau, m-a primitca ucenic. Și dăi și muncește. O să vorbesc separat ce înseamnă ucenicia. Doamne ce mă mai bucuram cănd îmi mai scăpau și mie colegii cante un infinit, o cruciuliță ceva. Trebuia să demonstrez că pot. Și am ajuns tatuator principal în salonul unde mi-am putut face mâna.

O mie și una de saloane

Trecând niște ani, salonul nu mă mai bucura. Organizarea, banii, timpul, respectul, nivelul… voiam mai bine. Din întamplare m-am împrietenit cu iubitul unei cliente care știa să spună frumos povești. Un moș de treabă cu capacitați incredibile de a trage oamenii în direcția pe care o proiecta. La ideea mea a luat naștere Brothers Tattoo. Înțelegerea de acasă…N-a mers. Te-ai prins tu. Eram plecat pentru o lună în Anglia, că ma chemaseră unii să lucrez pentru ei acolo ca guest artist când am aflat că nu mai sunt binevenit la salon. În timpul ăsta nici in UK nu era bine, că ăia nu aveau de muncă și fiind încă la început și fară un portofoliu consolidat, străinii mă luaseră mai mult pe post de suplinitor. Așa eram captiv p-afară. Mă mai și îmrumutasem de vreo 70 de milioane de la Bogdan că aveam eu o presimțire… Am plecat de la ăia destul de urât, că ei mă chemaseră, ei îmi găsiseră cazare cu 250 de lire pe săptămană (măcar mă îndopam bine la micul de jun că era înclus). Cred că erau mai degrabă acenți imobiliari, căci nu-mi permiteam să țin chiria. Apoi am lucrat pe perioadă definită încă o lună pentru concurența ăstora. Tot nu tatuam îndeajuns, dar măcar mă luase Șulea la el în Birmingham și chiria era mai mică. Se adunase, frate, o mare frustrare. Știam că pot, dar era greu să ma ridic, să dovedesc. Gagica îmi dăduse papucii, sătulă de icertitudinile mele că ba o voiam ba o respingeam, și-a bagat picioarele și n-a mai venit să mă viziteze după revelion… Era pe terminate și rahatul ăla de card cu credit pentru curent de care facea colegul rost de la un indian dubios, iar el fiind acum plecat, stateam pe întuneric la o lumânare și un cui cu iarbă bună de Anglia, și cu telefonul la încărcat scrolând pe facebook, robotic, după dopamină. Minune!!! Luci, artist român, bun, cu vechime, căuta să angajeze la salonul cu acelaș nume nu unul, ci poate chiar doi tatuatori. Baaaam! „Înseamnă că e de treabă”, îmi zic. Nu știi cât de bucuros am plecat de la el după ce am batut palma și cât de încântat am fost că m-a primit un patron care era întâi de toate tatuator! În prima săptămână a fost bine, dar oricât încerca omul, super drăguț cu mine de altfel, să-mi dea clienți, oamenii voiau la el. Era peste mine, dar chiar și la lucrări mai mici era dificil. Salonul purta numele lui. Oamenii voiau la el. Asta a fost una dintre lecțiile de care am ținut cont în crearea unei echipe. Eu nu mai aveam răbdare, dar nici bani. Și asta îmi dădea răbdarea pe minus.

Peste o lună eram în țară și o luam de la zero cu un salon de prestigiu pe acea vreme, care plătea puțin, nu m-ar fi lăsat să mai lucrez și pe acasă, cu care am batut palma prezentându-mă drept Nece, iar în prima zi de lucru m-au rugat să le zic un nume, ca Nece nu e chiar un nume….Totuși eram mândru că sunt acolo. Altă lecție. În 3 luni nu le-a placut de mine. Motivul? „Nepotrivire de caractere” mi-au zis. În tot acest timp eu înțelegeam lucuri. Primul a fost că trebuie să cresc pe cont propriu și pe numele meu. Că un patron care nu a practicat meseria nu poate înțelege tatuatori, importanța social mediei, relațiilor, respectul de sine și nu mai vreau să atârn. Dar cel mai important: cu cât fac mai frumos, cu atât o să fie mai bine. Uite așa am mai lucrat, prin zona Piața Romană cred că vreo 2 ani la unul dintre cele mai dezorganizate salonae, dar cu spirit liberal și cu vibe tineresc, și cu colegi mulți, până când am stiut că urmează să fac lucurile fix așa cum vreau eu, cum mă simt eu bine, mi-am adunat curajul de prin toate colțurile, și am rămas pe cont propriu în umilul meu studio din Rahova, la Nece Tattoo, unde după ce lucram, dormeam, găteam, beam, futeam, cântam, scriam în tovarașia prietenului meu bun și coleg de apartament, viitorul meu coleg în Sapiens, Inksomniac. Sau Bă Iancule, pă vremea aia. După multe perioade de nesiguranță, mai ales financiară, reușeam să pun câteceva de-oparte, să mă bucur de o evoluție observabilă și de mulțumirea oamenilor pe care îi primeam în casă.

Nebunia abia acum începe

Mi se părea că am un oarecare succes. Cel puțin eram mulțumit. Știam că succesul atrage dușmani, sau măcar dușmănii. Simțeam și un mic discomfort când primeam necunoscuți, dar de regulă îi chemam întâi la consultare. La etajul 7. Pe gagicile mai slăbuțe nu le lua liftul - coboară după ele! Voiam mai profi. Și voiam să fac să existe locul în care dacă aș fi fost în trecut, probabil nu l-aș fi părăsit niciodată. Cu oameni care să lucreze pentru mine, dar și eu pentru ei. Oameni care să poată crește și care să fie mulțumiți și respectați. Că altfel pleacă. Ca mine. Iancu se uita după spații comerciale de închiriat, eu faceam calcule și predicții, filme și regie. Nu știam în ce mă bag, dar îmi imaginam… Dar voiam să fiu legal! Doar așa vedeam posibilă o dezvoltare.

Am găsit un spațiu care parea că se pretează cerințtelor noastre și regulilor, oooh, grămezilor de reguli impuse de stat. Am batut palma și am început renovarea. Era cazul, crede-mă. Ne-a luat ceva timp în care am muncit mai mult decât muncitorii cu care lucram unde nu ne pricepeam sau nu puteam noi. Eveam deja experieță pe văruit. N-am să uit prima zi în care am deschis și era totul gata pentru a putea primi oameni. M-am trezit în zgomotul manifestărilor colindătorilor. Am luat cafeluța de la magazin și am savurat-o cu juma de pachet de Duhnill albastru pe balcon. Apoi am strans repede sticlele goale, dat cu aspiratorul, am strâns canapeaua, am aerisit, parfum… dormeam acolo și asta era secret. Renunțasem la chiria din Rahova. Casandra se uita la mine îngrijorată că pune cineva mâna pe ea. Ea era prima mea bicicletă luată din banii mei. Nu, nu eram drogat. Nu mi-a plăcut să lucrez în stări dubioase. Eram încântat tare de tot, încât și bicicleta știa asta. Țrrrr… interfonu! 2018