Povestea Fondatorului

Altceva N-a Fost…

Dintr-o mie de greșeli,ceva bun tot iese într-un final

Salutare, specie! Aici Nece. Îmi scriu povestea singur, pentru cei ce sunt curioși și care încă nu mă cunosc.

De unde să încep… din curtea școlii, în spatele grădiniței din Vidin, Brăila. Cu ce să-ncep… cu prima țigară fumată pe jumătate, la 10 ani, după insistențele anturajului, până când mi s-a făcut rău — logic. Tot pe atunci voiam să fiu și eu rău, că deh, așa am înțeles de la formațiile de rap de pe atunci și chiar așa zicea și cartierul.
Așa că, nah… tocmai pentru că tata mi-a spus „Să nu cumva să pui mâna pe aia” (făcuse o mașină de tatuat ca să câștige un pariu), ghici ce? 😅

Totuși aveam o oarecare înclinație spre desen. Desenam Batmeni din reviste și draci din imaginație, așa că ai mei m-au îndrumat către arte plastice încă din clasa I. Pe toată perioada studiilor am dus un fel de bagabonțeală responsabilă.
Pe această cale îi transmit educatoarei mele că nu m-am dus la pușcărie, fapt pe care mi l-a prezis ea, și că chiar „îmi vine să dau un pumn în ochi la o doamnă”.

Eram rapper. Scriam versuri, făceam beat-uri, înregistram, editam voce, mix-master. Câteva concerte, câteva anturaje, un album și multe alte piese pe YouTube. Nece e de la Necenzurat 03.
Am o… așa… nu mă întind aici, că aici e treabă serioasă. Cred că o să-ncep o serie de povestioare pe TikTok. Click AICI!

Cum m-am apucat de tatuaje?

Păi… prost. La facultate eram coleg cu un rocker care tatua, tot la nivel de începător, și eu știam că pot desena mai bine ca el. Și încercând mereu să găsesc să fac ceva în plus — să mai scot de-o bere, de o fată în oraș — l-am rugat să mă ajute.
Nu că ar fi avut cum, dar eram și prieteni, iar omul a fost binevoitor.

Și uite-așa am început eu treaba prin Agronomie, camere de cămin cu prea mulți în ele și paturi suprapuse. Fără pic de tehnică. Am avut suportul părinților. M-au ajutat să-mi iau mizeria aia de kit de pe AliExpress.
La cursuri de tatuat n-am vrut când am văzut cum se prezentau. Pe vremea aia nu era informația peste tot. Dar nici asta nu e important, ci momentul în care am decis că eu asta SUNT. Vreau să fiu tatuator!

După ce am absolvit facultatea, logic că am fost nevoit să mă angajez. Nu dădusem licența, pentru că făcusem eforturi să termin cu restanțele, dar era în plan să o rezolv anul următor.
Și am început mare training la un căcat de companie ce lucra pe Piața Valutară Externă — trading și căcat. Eu trebuia să îmbârlig oamenii la telefon să tranzacționeze prin „platforma vieții”.

În prima zi de muncă mi-am dat demisia după pauza de masă, după ce m-am simțit oribil în urma unui call în care omul mi-a zis:
„Mai lăsați-mă naibii în pace, că m-am săturat de voi!”
Și asta m-a făcut să-mi bag ceva în poveștile lor cu lupul de pe nu știu ce stradă cu portofel.

În după-amiaza aia, cu ultimii 200 de lei — pe care urma să-i dau pe altă mizerie de mașinuță de tatuat — în tramvaiul 41, în drum spre tanti care vindea chestii de genul, eram trist. Mai și ploua și era frigul naibii.

„Bă, ce dracu’ fac? Stau să atârn la firme d-astea?! Să prostesc oamenii în loc să mă caute ei pentru ce pot să le ofer?!…”

Un ultim telefon am dat în seara aia:
„Mamă, mi-am dat demisia. Mă fac tatuator.”

A doua zi băteam în uși pe la saloane. Modă veche, brooo, că așa te vede lumea. Nu ca azi, când îmi scriu doi începători pe săptămână pe Instagram, în format de mass.
După luni de insistențe din partea mea și a artistului cu care am vorbit, „cel mai vechi salon” — că așa și-o ardeau — m-a primit ca ucenic. Și dă-i și muncește.

O să vorbesc separat despre ce înseamnă ucenicia. Doamne, ce mă mai bucuram când îmi mai scăpau și mie colegii câte un infinit, o cruciuliță, ceva… Trebuia să demonstrez că pot.
Și am ajuns tatuator principal în salonul unde mi-am putut face mâna.

O mie și una de saloane

Trecând niște ani, salonul nu mă mai bucura. Organizarea, banii, timpul, respectul, nivelul… voiam mai bine. Din întâmplare m-am împrietenit cu iubitul unei cliente, care știa să spună frumos povești. Un moș de treabă, cu capacități incredibile de a trage oamenii în direcția pe care o proiecta.
La ideea mea a luat naștere Brothers Tattoo. Înțelegerea de-acasă… n-a mers. Te-ai prins tu.

Eram plecat pentru o lună în Anglia — mă chemase cineva să lucrez ca guest artist — când am aflat că nu mai sunt binevenit la salon. În timpul ăsta nici în UK nu era bine: nu aveau de muncă și, fiind încă la început și fără un portofoliu consolidat, străinii mă luaseră mai mult pe post de suplinitor.

Așa eram captiv pe-afară. Mă mai și împrumutasem de vreo 70 de milioane de la Bogdan, că aveam eu o presimțire…
Am plecat de la ăia destul de urât. Ei mă chemaseră, ei îmi găsiseră cazare cu 250 de lire pe săptămână (măcar mă îndopam bine la micul dejun, că era inclus). Cred că erau mai degrabă agenți imobiliari, căci nu-mi permiteam să țin chiria.

Apoi am lucrat pe perioadă definită încă o lună pentru concurența lor. Tot nu tatuam îndeajuns, dar măcar mă luase Șulea la el, în Birmingham, și chiria era mai mică.
Se adunase, frate, o mare frustrare. Știam că pot, dar era greu să mă ridic, să dovedesc.

Gagica îmi dăduse papucii, sătulă de incertitudinile mele — ba o voiam, ba o respingeam — și-a băgat picioarele și n-a mai venit să mă viziteze după Revelion…

Era pe terminate și rahatul ăla de card cu credit pentru curent, de care făcea rost colegul de la un indian dubios, iar el fiind plecat, stăteam pe întuneric, la o lumânare, cu un cui cu iarbă bună de Anglia și cu telefonul la încărcat, scrollând pe Facebook, robotic, după dopamină.

Minune!!!
Luci, artist român, bun, cu vechime, căuta să angajeze la salonul cu același nume nu unul, ci poate chiar doi tatuatori. BAAAM!
„Înseamnă că e de treabă”, îmi zic.

Nu știi cât de bucuros am plecat de la el după ce am bătut palma și cât de încântat am fost că m-a primit un patron care era, întâi de toate, tatuator.

În prima săptămână a fost bine, dar oricât încerca omul — super drăguț cu mine, de altfel — să-mi dea clienți, oamenii voiau la el. Era peste mine. Chiar și la lucrări mai mici era dificil. Salonul purta numele lui. Oamenii voiau la el.
Asta a fost una dintre lecțiile de care am ținut cont în crearea unei echipe.

Eu nu mai aveam răbdare. Dar nici bani. Și asta îmi ducea răbdarea pe minus.

Peste o lună eram în țară și o luam de la zero cu un salon de prestigiu pe acea vreme, care plătea puțin, nu m-ar fi lăsat să mai lucrez și pe-acasă. Cu ei am bătut palma prezentându-mă drept Nece, iar în prima zi de lucru m-au rugat să le spun un nume, că „Nece nu e chiar un nume”… Totuși, eram mândru că sunt acolo. Altă lecție.

În trei luni nu le-a plăcut de mine. Motivul? „Nepotrivire de caractere”, mi-au zis.
În tot acest timp eu înțelegeam lucruri. Primul a fost că trebuie să cresc pe cont propriu și pe numele meu. Că un patron care nu a practicat meseria nu poate înțelege tatuatorii, importanța social media, a relațiilor, respectul de sine. Și nu mai vreau să atârn.

Dar cel mai important: cu cât fac mai frumos, cu atât o să fie mai bine.

Uite-așa am mai lucrat, prin zona Piața Romană, cred că vreo doi ani, la unul dintre cele mai dezorganizate saloane, dar cu spirit liberal și vibe tineresc, cu colegi mulți, până când am știut că urmează să fac lucrurile fix așa cum vreau eu, cum mă simt eu bine.

Mi-am adunat curajul de prin toate colțurile și am rămas pe cont propriu, în umilul meu studio din Rahova, la Nece Tattoo, unde după ce lucram, dormeam, găteam, beam, fut*am, cântam, scriam, în tovărășia prietenului meu bun și coleg de apartament, viitorul meu coleg în Sapiens — Inksomniac. Sau Bă Iancule, pe vremea aia.

După multe perioade de nesiguranță, mai ales financiară, reușeam să pun câte ceva deoparte, să mă bucur de o evoluție observabilă și de mulțumirea oamenilor pe care îi primeam în casă.

Nebunia abia acum începe

Mi se părea că am un oarecare succes. Cel puțin eram mulțumit. Știam că succesul atrage dușmani, sau măcar dușmănii. Simțeam și un mic disconfort când primeam necunoscuți, dar de regulă îi chemam întâi la consultare. La etajul 7.
Pe gagicile mai slăbuțe nu le lua liftul — coboram după ele!

Voiam mai profi. Și voiam să fac să existe locul în care, dacă aș fi fost în trecut, probabil nu l-aș fi părăsit niciodată. Cu oameni care să lucreze pentru mine, dar și eu pentru ei. Oameni care să poată crește și care să fie mulțumiți și respectați. Că altfel pleacă. Ca mine.

Iancu se uita după spații comerciale de închiriat, eu făceam calcule și predicții, filme și regie. Nu știam în ce mă bag, dar îmi imaginam…
Dar voiam să fiu legal! Doar așa vedeam posibilă o dezvoltare.

Am găsit un spațiu care părea că se pretează cerințelor noastre și regulilor — oooh, grămezilor de reguli impuse de stat. Am bătut palma și am început renovarea. Era cazul, crede-mă. Ne-a luat ceva timp, în care am muncit mai mult decât muncitorii cu care lucram unde nu ne pricepeam sau nu puteam noi. Aveam deja experiență pe văruit.

N-am să uit prima zi în care am deschis și era totul gata pentru a putea primi oameni. M-am trezit în zgomotul manifestărilor colindătorilor. Am luat cafeluța de la magazin și am savurat-o cu jumătate de pachet de Dunhill albastru pe balcon.

Apoi am strâns repede sticlele goale, am dat cu aspiratorul, am strâns canapeaua, am aerisit, parfum… Dormeam acolo și asta era secret. Renunțasem la chiria din Rahova.

Casandra se uita la mine îngrijorată să nu pună cineva mâna pe ea. Ea era prima mea bicicletă luată din banii mei. Nu, nu eram drogat. Nu mi-a plăcut să lucrez în stări dubioase. Eram atât de încântat, încât și bicicleta știa asta.

Țrrrr… interfonul!
2018